„Născuți din ceață: Ultimul imperiu“ de Brandon Sanderson

Un roman care a reușit să lanseze un autor nou pe culmile succesului lumii ficțiunii fantastice. Este un roman mare, mult mai mare decât aș fi citit eu în mod normal. Când am auzit prima dată de acest roman a fost la o recomandare goodreads din 2013. Am citit descrierea și am zis că ar fi drăguț să-l citesc. Nu mă gândeam serios c-o să-l citesc, dar am reușit să dau peste el. În mod surprinzător, l-am găsit în format digital. Cred că dacă aș fi ținut în mână cele 800+ pagini, aș fi renunțat. Dar, așa, cu paginile zburând pe ecran, a fost mai usor (mai puțin ochii uscați despre care probabil știți 😊) Și acum recenzia în  sine.

Universul: Foarte bine conturat, făra a fi încărcat. De loc un roman scurt, amestecul dintre narațiune și descriere este bine proporționat. Unele lucruri ar putea fi puse la îndoială, ca de exemplu, abilitatea oamenilor și a vegetației de a supraviețui vreme îndelungată într-un mediu acoperit mereu de nori de cenusă, dar fiind o lume magică, și creaturile care o trăiesc pot fi la fel de magice, nu?

Sistemul magic: (sau echivalentul acestei categorii) mi-a dat puțină bătaie de cap. În urma ingerări unor anumite metale, oamenii născuți cu abilități alomantice pot obține anumite puteri. Pe lângă aceștia mai sunt și cețurienii, care pot controla un singul metal și încă unii despre care nu va spun 😁. Aș minți dacă aș spune că am ținut minte care metal oferă fiecare abilitate în parte. Cele mai des pomenite fiind totusi fludorul și bronzul, le-am reținut. Autorul a studiat chimia un an (cred) la facultate, așa că presupun că alegerea metalelor nu a fost chiar la nimereală, din păcate, necunoscând detalii, nu pot evalua mai profud.

Acțiunea: De nota 10. Nu am nimic de reptoșat. M-a distrat; m-a făcut sa sufăr; m-a intrigat... am zburat prin această carte. O deschideam dimineața și o puneam jos doar fiindcă nu aveam de ales. Luptele aeriene au fost palpitante, momentele de acalmie au fost bine tratate. Putea fi mult mai scurtă? Poate, dar n-ar fi avut același farmec.

Personajele: Kalcier ar fi fost... dar n-a fost... așa a fost să fie. "Mereu mai este înca un secret."
Vin a fost adorabilă, așa cum se putea să fie o hoață, ucigașă, într-un conac plin de nobili. Felul în care își insușește cunoștințele asupra abilităților alomantice este mai puțin tras de păr decât în cazul altor romane de gen. Asta a fost un lucru foarte bun. Personajele în general sunt un punct forte la Sanderson, din câte am observat eu.

Dialogul: Am citit recenzii în care se spune că dialogul este cam lung. Probabil că da. Mie mi-a plăcut. Kalcier avea cele mai nostime răspunsuri, iar felul în care îl amețeau pe Boare mă făcea să râd.
Am citit această carte ca lectură de vacanță, nu ca operă revoluțională de literatură. Oferă ce promite.