„Prietenul nostru comun” de Charlrs Dickens

Un an nou fericit! Cum vă simțiți după sărbători? Eu am zile libere, numai bune pentru citit.

"Prietenul nostru comun" de Charles Dickens 😉

Editura Cartea rânească; traducere, cuvânt înainte și note de Niculai Popescu

Roman publicat inițial în foileton din mai 1864 până în noiembrie 1865, format care pentru Dickens ajunsese să fie foarte neplăcut (Cuvânt înainte) este ultimul roman complet lăsat de autor și unul în care stilul său este pe deplin matur. Dornic să ofere o pildă morală și o critică socială împotriva avariției și a superficialității societății secolului XIX, Dickens pune în scenă o farsă căreia îi cad în plasă toate personajele lumii sale, unele rămânând la fel, altele arâtându-se în întregimea urâțeniei lor sufletești.

Umorul incontestabil și viziunea rămasă optimistă, alăturate bunei sale cunoașteri a oamenilor simplii conferă culoare acestei lucrări pe care ar trebui s-o citim și în ziua de azi. Spre deosebire de celelalte romane ale autorului (Marile speranțe, Dombey și fiul, David Copperfield șamd), de acesta nu auzisem. Pierderea mea. Este o opera la fel de frumoasă și poate chiar mai optimistă decât altele menționate. Ca în toate operele sale, personaje sunt puse în antiteză cu valorile morale ale celor cinstiți, sfârșind pedepsiți. În ciuda reputației sale de umorist, recunosc că această mi s-a părut mult mai amuzantă decât Vremuri Grele.

Un fragment care să ilustreze acest fapt aveți aici:

După aceste cuvinte [doamna Wilfer, mama Bellei Wilfer, în propria ei casă], părăsii încăperea. După câteva clipe apăru din nou, strigând pe tonul ei de crainic:

-Domnul Rokesmith aduce un pachet domnișoarei Bella Wilfer.

Domul Rokesmith se ivi numaidecât după rostirea numelui său și, firește, înțelese ce se petrecea acolo. Dar se prefăcea discret că nu înțelege nimic și i se adresă domnișoarei Bella:

-Domnul Boffin intenționase să fie pus în trăsură pachețelul ăsta pentru dumneata azi-dimineață. Voia să ți-l dea ca o mică amintire din partea lui... e numai o pungă, domnișoară Wilfer... dar pentru că planul nu i-a izbutit, m-am oferit eu să-l aduc, venind după dumneata.

Bella îl lua și îi mulțumi.

-Ne-am cam certat puțin domnule Rokesmith, dar nu mai rău ca de obicei. Dumneata știi ce frumos ne purtăm când suntem între noi. M-ai găsit când tocmai mă pregăteam să plec. La revedere, mamă! La revedere, Lavy!

Și, sărutându-le pe rând, domnișoara Bella se îndreptă spre ușă. Secretarul ar fi însoțit-o, dar doamna Wilfer se apropie și spuse cu demnitate:

-Scuzați! Permiteți să mă slujesc de un drept firesc și s-o conduc pe fiică-mea la răsura care o așteaptă.

El își ceru iertare și-i făcu loc să treacă.

Un spectacol într-adevăr grandios s-o vezi pe doamna Wilfer deschizând larg ușa casei și strigând în gura mare, cu mânușile întinse:

-Servitorul doamnei Boffin! - căruia când acesta se prezentă, îi aduse o înștiințare scurtă, dar maiestuoasă: - Domnișoara Wilfer sosește numaidecât.

Vorbea ca o guvernatoare de la temnița din Turnul Londrei care preda un pușcăriaș de stat.

Efectul acestui ceremonial a fost, timp de un sfert de oră după aceea, pur și simplu paralizant pentru vecini, sporit simțitor de respectabila doamnă, care în vremea asta lua aer, căzută într-un fel de extaz senin pe treapta de sus a scării.

Un alt fragment micuț aici.

Lady Tippins trăiește într-o stare cronică de invitație să ia masa cu soții Veneering și într-o stare cronică de inflamație după ce s-a ospătat.

Cam așa decurg episoadele comice în această carte. Un episod important este pribegia doamnei Betty Higgen și dorința sa de a-și păstra drepturile asupra propriei ființe până în ultima clipă. Explicațiile din Cuvânt înainte (care este mult mai bine să fie citit după terminarea romanului, oferind explicații și detalii despre finalul romanului, care ar putea strica plăcerea lecturii) este elocventă pentru necesitatea acestui personaj. Prin operele literare autorii nu doar satisfăceau nevoia oamenilor de a citi povești, dar puneau în lumină și probleme morale, legislative și greșeli. Legea săracilor, dovedindu-se greșită, mulți scriitori militau pentru eliminarea ei.

Este pe departe un roman foarte complet, fiind terminat înainte de începerea publicării sale în foileton (romanele în foileton erau adesea scrise în timp ce apăreau). Are multe elemente interconectate, pasajele din prima parte găsindu-și urmările în ultima, a doua sau a tria parte, ceea ce nu se întâmpla adesea în romane de atunci, apropiindu-se prin aceasta de romanele secolului XX.

Și acum vă las în compania autorului cu o pagină din postfață: