Doi oameni în oraș

Filmul ăsta are o vechime venerabilă, dar nu e deloc depășit ca subiect. Cum statele din lume încă mai permit pedeapsa capitală, iar organele disciplinare omoară și abia pe urmă pun întrebări, având grijă să așeze datele ca adevărul să încline în avantajul lor, acest film amintește clar cât de periculos este să credem în răutate fără leac.

Avem de aface cu doi comisari cu vechime. Unul a ajuns să creadă că poate face bine prin reeducare, altul a continuat să vâneze infractori, punând cât mai mulți după gratii. Problema închisorilor cu condiții jalnice de trai, determinând chiar sinucideri, era ceva comun pe vremea aceea, iar disprețul general împotriva infractorilor nu motiva schimbări în sensul astă.
Actori de un talent excepțional, Alan Delon reușește în 60 de minute de film să te facă să deplângi asuprirea la care este supus fostul condamnat.

Întrebarea de la finalul filmului, nu este dacă justiția e corectă, nici dacă închisorile sunt potrivite criminalilor. Adevărata întrebare este dacă odată ispășită o pedeapsă, este corect să facem tot posibilul să îndepărtam și să izolăm foști criminali până în punctul în care cedează psihic?

Și întrebarea nu se oprește doar la criminali din închisori. Cați oameni, doar din orgoliu, sau dintr-o formă de sadism nu au jignit, îndepărtat, hârțuit și distrus pe cei mai mici decât ei, cu o plăcere nejustificată. 

Cruzimea și condamnarea= distrugere garantată.

"Dar cel mai important, am văzut o mașină de ucis."